Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cortina de Fier: O poveste de dragoste

        d eVesna Goldsworthy

(fragment)

Traducere din engleză şi note de Luana Schidu

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2022

Vesna Goldsworthy s-a născut la Belgrad în 1961, unde a locuit până în 1986, când s-a căsătorit cu un diplomat britanic şi s-a stabilit la Londra. Aici a lucrat mai întâi la BBC World Service, apoi a îmbrăţişat cariera academică. În prezent, predă literatură şi scriere creativă la University of Exeter şi la University of East Anglia. Este autoarea a şase cărţi, traduse în mai multe ţari şi recompensate cu premii literare. A debutat în 1998 cu volumulInventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination, recunoscut drept o contribuţie esenţială la studiul Balcanilor şi al identităţii europene. Chernobyl Strawberries, care a apărut în 2005 şi a avut un succes răsunător, poate fi considerat, dincolo de amintirile din copilărie şi adolescenţă trăite în „epoca de aur“ a socialismului iugoslav, un pandant la volumul anterior, prin relevarea atitudinii sârbilor faţă de occidentali şi, mai ales, faţă de britanici. Volumul de poeziiThe Angel of Salonika, care l-a făcut pe J.M. Coetzee s-o numească pe Vesna Goldsworthy „o binevenită nouă voce în poezia de limbă englez㓠şi i-a adus acesteia Crashaw Prize, a fost nominalizat printre cele mai bune cărţi de poezie ale anului 2011 înThe Times. Primul ei roman, Marele Gorsky (Gorsky; Humanitas Fiction, 2017), publicat în 2015, este bestseller internaţional. În 2018 îi apare romanulMonsieur Karenin (Monsieur Ka; Humanitas Fiction, 2019), primit cu entuziasm de critică şi de public, urmat, în 2022, de Cortina de Fier: O poveste de dragoste (Iron Curtain: A Love Story; Humanitas Fiction, 2022).

Roman inclus în: The Times Best Books of 2022, The Times Summer Books, Financial Times Literary Editor’s Choice, The Independent Book of the Month, The Tablet Book of the Month, The Guardian Book of the Day, Amazon Kindle Bestseller, Hatchards Book of the Week, LRB Bookshop Book of the Week, LRB Bookshop Best Books of 2022.

1980 – un stat-satelit sovietic. Milena, fiica celui de-al doilea cel mai puternic om din stat, se îndrăgosteşte de talentatul, dar naivul poet britanic, Jason. Milena va renunţa la luxul şi libertatea de acasă pentru a fi cu bărbatul pe care îl iubeşte, însă conflictul dintre Est şi Vest le va pune la încercare atât iubirea, cât şi propriile valori şi le va arăta că libertatea nu are pretutindeni aceeaşi culoare, chiar dacă vraja cu care îi ademeneşte este la fel de puternică. Cortina de Fier nu taie doar un continent pe din două, ci separă vieţi, făcându-le aproape incompatibile, iar Războiul Rece ajunge uneori în dormitor. Cu o inteligenţă ascuţită, dar şi cu o tandreţe nedisimulată, Cortina de Fier: O poveste de dragoste vorbeşte, din universul mic al familiei, despre tirania şi distrugerea mai vaste, acelea dintr-o parte şi cealaltă a Cortinei de Fier.

„O reimaginare originală şi memorabilă a poveştii Medeei. Combinând observaţia acută a cutumelor sociale de ambele părţi ale Cortinei de Fier, cu o înţelegere profundă a realităţilor atemporale ale iubirii, trădării şi dorinţei de răzbunare, Vesna Goldsworthy readuce cu forţă în lumea noastră unul dintre cele mai şocante mituri greceşti.“ (Pat Barker)

„Decenii la rând, divizarea continentului a fost subiectul multor romane, dar puţine sunt atât de inteligent structurate şi bine povestite precum Cortina de Fier: O poveste de dragoste al Vesnei Goldsworthy.“ (Sunday Times)

N-o să fiu în stare niciodată să explic de ce am acceptat. Toate trei, ca nişte iepuraşi hipnotizaţi de vederea unei hermine.

Ne-am uitat la el cum pune un singur glonţ în cilindru.

— Asta e varianta pentru fătălăi, a zis el. Cinci locaşuri goale – o singură şansă pentru a-ţi împrăştia creierii. Ar trebui să fie invers, adevărata ruletă rusească.

A învârtit cilindrul.

— Doamnele mai întâi, a spus el şi, ţinând arma de ţeavă, ne-a oferit mânerul.

Am fost uluită s-o văd pe Alicia întinzând mâna după el. Eu încă mă mai zbăteam între nevoia acută de a opri nebunia aia şi dorinţa de a afla ce s-ar întâmpla – căci eram convinsă că numai Mişa ar putea să fie vreodată atât de smintit încât să apese pe trăgaci – când harpista şi-a lipit ţeava de tâmplă ca şi cum puţin i-ar fi păsat.

Degetul lung s-a mişcat. Arma a păcănit în gol. Alicia s-a ridicat în picioare, a aruncat pistolul şi şi-a înălţat braţele în aer. Părea euforică, deşi încă nu rostea nici un cuvânt.

Lana a depus un sărut dezgustător de umed pe gura fetei. A luat revolverul de pe jos, apoi s-a aşezat la loc. Am auzit un nou păcănit, acum aproape inaudibil prin răpăitul ploii de afară.

Apoi Lana a lăsat pistolul în poală, încă ţinându-l lejer în mână.

— Trebuia să învârteşti cilindrul, a zis Mişa.

— N-o s-o fac încă o dată, a spus plat Lana, ridicând din umeri.

Mişa i-a luat arma din mână, a învârtit cilindrul şi mi-a întins-o.

— E proprietatea armatei? am întrebat, examinând pistolul, ca să câştig timp.

Părea vechi. Şi nu credeam că un pifan ar fi lăsat să iasă din garnizoană cu o arm㠖 fie el un Kovalski sau nu. Nu credeam nici că glonţul dinăuntru e pe bune, dar nu aveam de gând să risc să aflu.

— Eşti oarbă, Mimi? a zis Mişa. E Nagantul tatei.

— Hai, aşteptăm.

Era Alicia, în sfârşit spunea şi ea ceva. Vocea îi era ca un cotcodăcit ascuţit. Nu mi se păruse a fi chiar zărghită de-a binelea, dar uite-o cum îmi dovedea că mă înşelasem.

— N-o să fac asta, am zis.

Simţeam glonţul de la capătul ţevii. Pur şi simplu ştiam că e acolo, cu numele meu pe el.

— Hai, Mimi, a spus Lana. Nu ne strica distracţia.

— Ei, în fine, a zis Mişa. Până te hotărăşti tu…

Mi-a luat pistolul şi a dus ţeava la tâmplă. S-a făcut o linişte absolută, îmi auzeam nu numai inima, ci şi sunetul sângelui pe care mi-l pompa prin artere, valurile lui pulsatile, împrăştiindu-se. M-am ridicat, m-am întors cu faţa la uşă şi am ţipat, toate în acelaşi timp. Am simţit cartuşul alunecând, apoi am auzit împuşcătura, urmată de scrâşnet de os, în unităţi de timp separate. Totuşi, e imposibil, nu-i aşa?

Mişa a încasat glonţul. Glonţul meu.

Alicia şi Lana au ţipat, dar eu deja ieşisem din cameră. Am auzit scâncetul scurt al lui Mişa, apoi doar ţipetele fetelor, continue. Am traversat în goană holul, intrând în sera mare din spatele casei. Crengile cedrilor loveau acoperişul de sticlă ca nişte pânze de corabie ude. Nu ştiu prea bine de ce nu înregistrasem vuietul vântului până atunci. Probabil faţa casei e mai adăpostită, mi-am zis. Încă ploua.

Am auzit-o pe Dara ieşind în fugă din bucătărie, apoi aproape prăbuşindu-se în salonul albastru.

— Copii idioţi! a răcnit ea cu un soi de urlet animalic. Idioţilor!

Apoi, după o secundă care a părut lungă cât o oră:

— Pentru asta am luptat? Pentru asta am luptat eu în război? Mimi! Mimi?

— A încasat glonţul meu, am zis, când m-a găsit în seră.

— Nu fi proastă, Milena, a spus Dara. Am chemat poliţia.

Faţa îi era contorsionată mai degrabă de furie decât de şoc. Probabil a asistat la scene mai urâte la vremea ei decât o împrăştiere de creier şi oase, m-am gândit.

— Băiatul ăla, a zis. Băiatul ăla idiot. Asta o să-l omoare pe tovarăşul Kovalski. Apoi, din nou: Pentru asta am luptat eu în război? O să-l omoare şi pe Stanislav. În casa lui?

A fost singura dată când am auzit-o spunându-i tatălui meu numai pe numele mic.

În tot acest timp, mama a dormit. Sau aşa a pretins a doua zi, invocând puterea tranchilizantelor ei chinezeşti ca explicaţie. Au sosit trei maşini de poliţie şi o ambulanţă, fără sirene, fără girofaruri, doar fâşâit de roţi pe pietrişul ud. Probabil că Dara le explicase că nu era nici o urgenţă.

Capitolul trei

Se lasă praful

1984

Cadrele hotărăsc totul

—Iosif Vissarionovici Stalin

După moartea lui Mişa, totul s-a schimbat. Sau, foarte posibil, nu s-a schimbat nimic, dar m-am schimbat eu. Praful exploziei s-a lăsat încet, apoi tăcere. Mi-a luat ceva timp – doi ani şi mai bine – ca să-mi dau seama că eram altă persoană.

În perioada imediat următoare, tata şi-a scurtat vizita în Egipt, apoi a răcnit la mine zile în şir. Ameninţa să mă expedieze pentru totdeauna în satul lui natal din fundul ţării, sau să mă lase să fiu dusă într-o unitate de corecţie dacă aşa hotărau tovarăşii.

— Poate într-unul dintre gulagurile noastre de femei?, l-am rugat să lămurească.

Voiam să fac o glumă, dar n-am repetat-o după ce i-am văzut expresia. Am ajuns la un armistiţiu nedeclarat.

Poate că pentru prima dată am înţeles realitatea poziţiei lui. Se întorsese în grabă dintr-o vizită oficială în străinătate nu numai pentru a gestiona situaţia, ci şi ca să evite să se trezească înlăturat, fără posibilitate de întoarcere. Exilul era cea mai rea pedeapsă posibilă, şi tovarăşii ştiau asta. Tata era unul dintre acei oameni care ar prefera o pilulă cu cianură îmbătrânirii într-un centru de cercetare occidental, emiţând opinii disidente, sau fără mine şi mama. Nu avea decât milă pentru avortonii politici care aleseseră de bunăvoie o astfel de soartă.

Momentul în care aterizase avionul lui trebuie să fi fost tensionat. Acum ţipa pentru că voia să ne protejeze pe mine şi pe mama, dar şi pentru că ţara şi viitorul ei contau pentru el la fel de mult ca noi dou㠖 mai mult, probabil.

Tovarăşii nu se distingeau prin compasiune, nici măcar în versiunea „poate doar Dumnezeu să te ierte“ (sau echivalentul ei ateu). În lumea lor nu era loc pentru Dumnezeu sau mila Sa. Tata era atotputernic, dar şi el trăia suspendat, aşteptându-şi propria cădere în dizgraţie, şi era prea inteligent să ignore posibilitatea ca acest lucru să se întâmple. Acum mai ştiam însă şi că nu-i era frică, aşa cum văzusem că nici Darei nu-i fusese frică atunci când găsise corpul lui Mişa, şi, după cum am descoperit în cele din urmă, că nici mie nu-mi era frică. Eram fata tatei, şi în virtutea faptului că eram a tatei, eram şi fata Darei: făcute din aceeaşi plămadă. Era păcat că, spre deosebire de tata şi Dara, trebuia să merg atât de departe ca să găsesc o cauză; şi mai păcat era că această cauză avea să fie răzbunarea.

Între timp, mama – care intra în panică la zgomotul unei frunze în cădere – zăcea în cotloane îndepărtate ale casei, plângându-se de migrenă, ţinând storurile trase, aşteptând să treacă furtuna. Laşitatea îşi are compensaţiile ei darwiniste. Mama îşi arăta cele mai bune dintre instinctele de supravieţuire care o ajutaseră în deceniile de căsnicie. Deşi susţinea că fiecare eveniment de pe pământ era conceput de nu ştiu ce zeitate ostilă pentru a o face pe ea – şi numai pe ea – mai nefericită, ştia şi când să nu atragă atenţia asupra ei. În cele din urmă, probabil că Iuri Kovalski a fost cel care a ajutat la muşamalizarea lucrurilor, pesemne pentru că prefera să nu se insiste asupra detaliilor ultimei zile pe pământ a fiului său. Se petrecuse în casa tatei, dar arma care-i omorâse fiul era a lui.

— Copiii au jucat un joc stupid, a zis Kovalski. Lucruri din astea se mai întâmplă, a continuat el, deşi ştiam cu toţii că nu se întâmplau.

Or fi fost decadenţa şi deviaţiile răspândite în rândurile copiilor nomenclaturii de la vârful blocului socialist, dar ceea ce se petrecuse era extrem, mai ales pentru ţara noastră.

Faţa îi devenise cenuşie de suferinţă, sentimentele atemporale ale unui tată concurând cu îndatoririle sumbre ale unui membru de partid modern. Îmi era mai milă de el decât de mama lui Mişa; ea avea opţiunea de a se seda din greu, de a nu apărea în public. Soţiile nu se expuneau privirii publice, nici măcar ca să se bucure de strălucirea vreunei veşti bune.

— Copii prostuţi, a spus tovarăşul Iuri.

Era o şedinţă secretă a Prezidiumului, şi tata îl susţinea.

— Aşa-s copiii, a zis tata, ca un ecou la vorbele lui Kovalski, deşi ştia foarte bine că nu sunt aşa. Nu mai sunt.

Sună ca un solipsism banal, dar era mai mult decât atât: era o expresie a solidarităţii.

Scena asta mi-a povestit-o mama. Presupun că tata a furnizat replicile, dar ea le-a adăugat culoare, ca de obicei. Se îndoia de nevoia de a da vreo dovadă de loialitate faţă de Kovalski, oricât de secretă ar fi fost şedinţa. Solidaritatea nu se număra printre virtuţile ei.

Bineînţeles, nimic din toate astea nu a fost public. După o anchetă care cu greu îşi merita numele – şi aceasta efectuată cu uşile închise –, totul a fost înăbuşit. Dacă ar fi fost posibil să pretindem că Mişa n-a existat niciodată, aşa am fi făcut, dar îl cunoscuseră prea mulţi oameni ca această variantă să fie viabilă. Toţi mergeam la şcoli de stat, până şi fata-cocostârc a preşedintelui, care altfel stătea foarte retrasă în turnul ei din reşedinţa prezidenţială, deşi unele şcoli de stat erau infinit mai bune decât altele. Dacă era o problemă, relaţiile, nu taxele îţi asigurau un loc. Nu exista o alternativă la educaţia de stat în societatea noastră egalitaristă, dacă nu voiai să fii alungat – în toate sensurile cuvântului – în vreun internat din URSS.

Aşa că, în cele din urmă, au fost, aşa cum se şi cuvenea, nişte anunţuri foarte scurte în ziare, două sau trei rânduri la zece zile după înmormântare. Chestiunea, la fel ca Mişa, a fost îngropată: fiul tovarăşului Kovalski, un accident tragic pe când se afla într-o permisie de la armată, bla-bla-bla-bla.

Biografia lui Mişa era subţire. Nici măcar cei mai buni prieteni nu puteau spune prea multe despre realizările lui. A fost publicată în ziare o fotografie a lui în care arăta inocent, aşa cum fusese cu mult înainte să-l cunosc eu, poate în gimnaziu: un breton îngrijit tăiat în diagonală pe frunte, cămaşă albă, cravată de pionier. Editorii fuseseră nevoiţi pesemne să meargă atât de departe pentru a găsi o poză prezentabilă, căci nici buclele, nici capul ras pe care-l făcuse să explodeze nu ar fi fost potrivite. Îi compătimeam. Ce îngrozitor trebuie să fi fost să ia decizia aceea!

Dintre multele aspecte nedorite ale morţii lui Mişa, impulsul sinucigaş era probabil cel mai mare tabu. Copiii noştri nu se sinucideau, mai ales copiii norocoşi ai celor mai mari lideri revoluţionari. Aveau, pur şi simplu, prea multe pentru care să trăiască: libertatea câştigată cu greu de care ne bucuram, cea mai frumoasă ţară de pe Pământ, resursele naturale bogate, viitorul nostru luminos în comunism.

N-am mai văzut-o pe Alicia, şi chiar şi pe Lana abia dac-am mai zărit-o până la înmormântare. Am fost poate în public la unul-două evenimente, dar n-aş fi învinovăţit-o dacă s-ar fi uitat în altă parte. Ştiu că eu am făcut-o. Presupun că mă considera responsabilă pentru moartea lui Mişa: nu pentru că jocul nostru sfârşise prost sau pentru că el încasase un glonţ care ar fi trebuit să fie al meu, şi nici chiar pentru ocazia ratată de a reface, cu mine, vreo versiune comunistă a pactului fatal de la Mayerling.

Nu cred că Lana s-a gândit vreodată la ceea ce s-a întâmplat în seara aceea ca la sinuciderea lui Mişa, dar îmi închipuiam că mă acuza de moartea lui într-un mod mai amplu, mai metafizic. Mişa nu mă iubea destul ca să vrea să trăiască, şi pesemne că asta era vina mea. Dacă m-ar fi iubit, nu le-ar fi târât după el pe ea şi pe Alicia în seara aceea; n-ar fi fâlfâit pistolul tatălui lor. Dacă m-ar fi iubit, am fi fost doar noi doi, am fi făcut dragoste pasional, ne-am fi bucurat de fiecare clipă a scurtei lui permisii.

Îmi imaginam că în mintea Lanei vinovat pentru moartea lui Mişa nu era nihilismul lui general, nici vreo ultimă picătură care umpluse paharul în armată, nici alcoolul sau drogurile. Vinovată eram eu. Că nu eram demnă de iubit, că nu-l făcusem pe fratele ei să mă dorească suficient de tare ca acea dorinţă să uşureze povara a orice altceva îl chinuia. Lana mă învinovăţea că nu-l făcusem fericit pe fratele ei, deşi ideea că Mişa ar fi putut fi fericit vreodată era o iluzie absolută. Aş fi putut şi eu la fel de bine să-i învinovăţesc pe ea şi pe părinţii ei nenorociţi.

De fapt, Lana nu se obosise niciodată să afle dacă ţineam la Mişa. Nici înainte, şi cu siguranţă nici după seara aceea. Ţineam, poate nu în sensul că-l iubeam, cum ar fi vrut ea, dar asta n-avea importanţă. Pierderea mea era imaterială, deşi o simţeam acut. Ideea era că fratele ei nu mă iubea, şi asta era vina mea. Poate că era ceva adevăr în asta, am în­ceput să mă gândesc la un moment dat, când eram tot neiubită şi într-un loc cu totul diferit. Poate că, într-adevăr, nu sunt demnă de iubit.

— Eşti o căţea fără suflet, Milena, mi-a şoptit Lana în ureche la înmormântare.

Se aplecase să se îndepărteze de mama ei, mama lui Mişa, care o ţinea strâns de braţ, ca să-şi spună replica fără să fie auzită. Trebuia să fie o înmormântare de familie, dar întreg prezidiul Comitetului Central era aliniat în spatele nostru, cu sacouri negre încheiate, strângând rândurile, cu toate că nu erau camere şi cu toate că cimitirul era, altfel, închis în ziua aceea. Familiile lor rămăseseră deoparte; nu era cazul să li se dea idei şi altor copii, pesemne.

— Mulţumesc, am spus, destul de tare şi destul de clar, în timp ce sicriul de mahon era coborât în mormânt şi puştile gărzii de onoare au ţăcănit, pregătite pentru salva finală care avea să marcheze cariera militară de câteva săptămâni a lui Mişa. Îţi mulţumesc, Lana, că ai găsit cuvintele potrivite chiar şi în durerea ta adâncă.

Nu credeam nici o secundă în viaţa de apoi, şi totuşi, când s-a auzit salva, am avut o viziune fugară: Mişa, aplecân­du-se să se uite în cavitatea de beton a propriului mormânt, fără uniformă, cu buclele recăpătate.

— Adio, i-am spus; apoi a dispărut.

Era un embargou pe orice relatare. Povestea era prea periculoasă ca să fie gestionată fie şi de acei ziarişti de încredere care, de la aşa-numita democratizare de la începutul anilor ’70, produceau o aparenţă anodină de jurnalism de investigaţie, expunând chiar, câteodată, abuzuri ale funcţionarilor de stat de rangul al doilea, pentru a crea impresia de presă liberă. Cu toate acestea, erau prea mulţi martori imediat după moartea lui Mişa ca afacerea să fie ţinută secretă. Se scurgeau unele detalii şi, pe măsură ce zilele treceau, moara zvonurilor măcina versiuni tot mai improbabile ale acelei seri.

Noi patru am fost găsiţi goi la locul crimei. Eram drogaţi cu heroină. Erau ace împrăştiate peste tot, spuneau oamenii, deşi nici unul dintre noi nu luase vreodată, din câte ştiam eu, droguri puternice. Din când în când îşi mai găseau drum spre noi pacheţele de haşiş din Afganistan, cu al cărui guvern ţara se bucura de relaţii cordiale la vremea aceea, dar chestiile mai puternice erau, din câte ştiam eu (şi bănuiesc că trebuie să fi ştiut), inexistente în statul nostru socialist.

© 2007 Revista Ramuri